Copiii micuti, au nevoia fireasca de a-si exprima vointa, avand foarte putin control asupra impulsurilor lor. Cand copilul ne musca, ne loveste, devenim furiosi si ingroziti, iar mai apoi ne trezim ca ne confruntam cu ei de la egal la egal, desi ei sunt atat de mici. Trebuie sa intelegem ca acesta este strigatul lor: “Ajutor!”.

Un exemplu in acest caz: “Nu-ti dau voie sa ma musti, ma doare. Am sa te las jos din brate si am sa-ti dau ceva pentru a musca in voie”. Chiar daca plange si se tavaleste, noi suntem acolo pentru ei, daca au nevoie de bratele noastre sau de o mangaiere.

Simtind parintii aproape, copilul va invata sa lupte singur, sa faca greseli – este firesc, sa creasca si sa invete in plina incredere.

Se intampla ca in societate copilul sa fie “calibrat”, iar cand ajunge acasa sa va contrazica si sa aiba diverse reactii. Felicitari! De ce? Pentru ca simte iubirea, exploreaza, testandu-va limitele, stiind ca ii sunteti alaturi si ca poate avea incredere.

Crizele “ursuletilor de plus” apar din varii motive: stres, foame, epuizare, frica, tristete, furie, frustrare, nevoia sigurantei, emotia provocata de nasterea unui fratior, iar acestea le putem tine sub control cand: respiram si nu ne simtim amenintati, le prevenim cand este posibil – respectarea programului de somn, stabilirea limitelor calm, clar si din timp, recunoastem si acceptam dorintele copiilor, dar le intelegem si nevoile.

Dar despre venirea pe lume a fratiorului/ surioarei? Lumea i-a fost zdruncinata si de aici si schimbarile comportamentale. Copilul resimte acut ca pierde din atentia si afectiunea parintilor oricat de mult ne dorim noi si incercam sa nu simta asta. Copilul simte furie si vinovatie, dar cel mai mult se teme sa piarda dragostea parintilor, fiind coplesit de un amestec tumultuos de emotii, iar pentru asta, mai mult ca oricand, are nevoie sa fie asigurat de empatia si iubirea parintilor. Dar mai exista si copii impacati cu ideea de frate/sora, iar acestia trebuie sustinuti in a-si exprime emotiile negative, indiferent cat de pozitiva este schimbarea, ei resimt oricum frica si teama si de aceea trebuie sustinuti in exteriorizare sentimentelor.

Se poate sa gresim cand ne adresam copilului, spunandu-i ca acesta este un comportament urat, rau sau obraznic? Cu siguranta! Copiii iau totul personal, iar pedepsele pe termen lung, nu semnifica nimic. Legatura de iubire si incredere pe care o au copiii cu noi, este ceea ce ii face sa ne urmeze exemplul, ei simțind ca vor sa faca asta pentru noi, noi fiind liderii. Eu Tinei i-am subliniat de micuta comportamentul frumos si mai putin frumos, exemple concrete, atat la mine, cat si la ea, unele simulate, altele reale, dar fara existenta pedepselor, ci doar corectarea comportamentului, iar la noi a functionat: calm, cald, alaturi de ea.

Janet numeste o categorie de consecinte, ca fiind termene elegante pentru pedepse, spre exemplu atunci cand incercam sa manipulam folosindu-ne de ele pentru “a-l face sa inteleaga”. Exista si consecinte eficiente care cladesc relatii autentice: “ Ai spus ca vrei sa mergi in parc, dar nu o sa mai avem timp daca nu te imbraci. Sa te ajut?”

Multi dintre noi nu transmit clar informatia copiilor si asta pentru ca noi nu stim exact ce vrem de la ei, fiindu-ne mai usor sa spunem “Nu” in diverse situatii de siguranta, iar cand ii tratam cu “manusi” le implementam senzatia ca sunt incapabili, de aceea, este bine sa lasam copilasii sa iasa singuri din incurcaturi, simtindu-se curajosi.

Parenting-ul respectuos nu inseamna parenting pasiv. Parintii pasivi ofera multe alternative, analizeaza prea mult, raspund ambiguu atunci cand copilul are nevoie doar de un raspuns hotarat si onest, astfel parintele pasiv gandeste asa: “ De ce sa nu evit o izbucnire?”, cand de fapt, fix de asta are nevoie copilasul, exteriorizarea emotiilor. Acesti parinti sunt ingrijorati de spiritul copilului si de faptul ca vor ramane fara iubirea propriului copil. Parintii sunt incurajati sa respecte si accepte parerile copiilor, sa ii ajute in exprimarea emotiilor, sa le fie alaturi ca un lider, oferindu-le incredere si siguranta, dezvoltandu-si abilitatile in mod natural, respectandu-le autonomia. Aceasta nu este pasivitate, ci atentie.

Analizand, obiectiv, DA: cand noi, parintii, am fost debusolati si am ezitat raspunsurile si informatiile hotarate si clare, nici Tina nu a fost bine. Sunt fericita de faptul ca se exteriorizeaza, acasa, cand e cu noi, ceea ce inseamna ca are incredere si stie ca o vom ajuta mereu. Sunt fericita ca mi-am canalizat emotiile, ca nu am mai luat personal reactiile ei si ca am descoperit-o mai mult, respectandu-i timpul pentru nevoile sale – spre exemplu programul de somn.

Copiii agitati mereu, furiosi, cu reactii agresive nu au deloc, ei, o problema. Ei sunt rezultatul reactiilor parintilor, Ei aflandu-se in stare de panica si au nevoie de ambii parinti in aceeasi directie: Daca mama spune sa mergem acasa, iar tatal sa mai stam putin. Copilul ce gandeste? Este un mare haos in capsorul lui si de aici incepe sa testeze limitele.

Din februarie am recunoscut ca sunt putin depasita de reactiile ei si m-am pus cu “burta pe carte”. Nu pot sa fiu de acord cu toate 100%, dar incerc sa pun in aplicare cat mai multe si Da, rezultatele apar❤️

Asa-i ca-i fain sa educi cu blandete? Va imbratisez 🤗

Next: “Cum sa educam copiii mici cu respect si blandete” – Janet Lansbury

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s