Lumea picilor este uimitoare: întâi se tem de ea, apoi întra precum fulgerul în ea, „distrugându-ne” și nouă traiectoria, ne ademenesc cu iubire și ne propulsează în spațiu, creându-ne un haos total în minte: „Ce facem greșit? Cum procedăm în cazul crizelor? Îl ignor, demonstrându-i ca eu dețin controlul și evident să nu devină alintat? Sau îl îmbrățișez, astfel mă apropii de el, creez conexiune și fixez limite? Cum mă calmez? Cum fac să nu țip la fel, deoarece simt că-mi pierd răbdarea?Îl vreau independent!”
Toate aceste întrebări le-am avut și le am de fiecare dată când întâmpin un uragan de sentimente pe care Tina nu știe să le exprime.

Nu susțin deloc palmele la fund, sub nicio formă! Iar acum lucrez la capitolul: „Note înalte” (=țipetele). Așadar, m-am pus pe citit!

Copiii nu știu să exprime în cuvinte ceea ce simt, ce nemulțumiri au, ce apăsări, iar de aici tragediile. Este firesc sa devină nemulțumiți, deoarece, în prima parte a vieții explorarea copilului nu întâlnește controlul nostru, nu este cazul să intervenim spunându-i copilului că „NU ESTE VOIE”. Și cu toate astea, dintr-o dată, îi creste gradul de explorare: se mișcă, merge, vorbește, vede bine, face conexiuni, are imaginație și își pune întrebări, iar noi HOP în calea lor. Se enervează și nu înțeleg de ce până acum totul le era permis, iar acum, deodată nu. Nu înțeleg nici pericolul și nici primejdia.

Cartea pe care o citesc  acum este „Parinti liniștiți, copii fericiți”,  Dr. Laura Markham.
Voi continua să vă povestesc, pe parcursul înaintării în lectură, despre felul în care putem să creăm conexiuni și să renunțăm la țipete.

Îmbrățișări 🤗 Vă urma … 😅