Simt nevoia sa împart cu voi.
Nu trecem printr-o perioada bună de câteva zile: un puseu ne urmărește, ne agasează, ne distruge timpanele. Uitasem de pusee.

Acordăm mare atenție educație, cât putem, cât ne iese. Ne chinuim, răbdăm și așteptăm ziua în care va trece.

Azi, în metrou: O fetiță cu tatăl ei (la 1 an și puțin) la un scaun distanță de noi. Tina, brusc, cere să ocupăm scaunul gol, așa pur și simplu. Evident îi explicăm că nu se poate și evident începe show-ul: urlă, se tăvălește pe jos în metrou, plânge cu lacrimi de crocodil și muci.
Îi explic de comportamentul său urât, de întreaga dezamăgire a noastră referitoare la comportament, dar nu am izbutit, nici eu, nici tati.
Pe scaunele din fața noastră, o doamnă urmărește întreaga scenă, dar neștiind exact motivul „activării vulcanului”.

Scena a durat de la Piața Romană până la Apărătorii Patriei.

Coborâm toți: noi trei, tatăl cu fetița și doamna. Doamna către tatăl și fetița:
-Felicitări pentru fetiță, este foarte frumos crescută!

Say no more…

Oare doamna avea copiii? Oare doamna a citit cărți de parenting? Oare știe de pusee? Oare doamna cum a procedat în trecut într-o asemenea situație? Oare când ne vom opri din a pune etichete și a ne da cu părerea?
Oare când o să evoluăm?

M-am făcut că nu aud … concentrația ne era îndreptată către Tina. A coborât din metrou, s-a tăvălit iar și am rugat-o sa ne anunțe când își revine pentru a merge acasă.
Am mai stat 3 minute și am plecat acasă.