Tu nu ai de unde să știi cum se simte, decât amintindu-ți de plăcerea ce a te prinde de brațele mamei tale în copilărie, când abia așteptai să vină weekend-ul să petreceți timp împreună, când abia așteptai să vină acasă și te alinte, cu ultimele puteri după o zi grea, dar tu neștiind asta, luând-o de nouă. Când așteptai weekend-ul să îți facă „ceva dulce”, degustând în mijlocul patului când rula filmul Lassie, sau când toată familia se strângea și se uita la Cerbul de aur, sau când după o ceartă cu bunicul, în care el dorea să vadă știrile de pe ProTV, tu câștigai, în sfârșit, încă un episod din Tom și Jerry, pe care oricum îl văzusei de 10 ori pe puțin și pe care îl știai pe de pe rost, dar aveai acea satisfacție.
Fix așa a fost azi: când am fost doar noi două acasă, după luni bune.
A avut un șoc să mă vadă dimineață lângă ea, s-a bucurat enorm și  mi-a cerut în repetate rânduri să mergem amândouă în pat, să ne învelim și dezmierdăm reciproc. A fost fericită!

Și mie mi-a fost dor de ea … mi-a fost dor să o țin la piept, să îi fac biscuiți, să îi pregătesc mesele, să desenăm, să dansăm și sa ascultăm muzică.

Cum e viața asta … ne zbatem să muncim cu toate puterile, dar uităm ce este mai important: uităm de noi, uităm de jumătatea noastră,  uităm  de „aerul pe care îl respirăm „, uităm că și noi, la rândul nostru suntem universul cuiva, care își dorește cu ardoare să petreacă tot timpul cu noi …