Mă gândeam zilele trecute la … naturalețe. Nu îmi place kitsch-ul.

Naturalul pică bine de cele mai multe ori, oferă și siguranță, dar și eleganță.
Pentru unii înseamnă banalul, însă pentru unii înseamnă detaliile.

Despre kitsch am învățat în școala generală, de la doamna dirigintă, cea care, prin finețea ei deosebită, m-a făcut să îndrăgesc limba română, chiar și gramatica. Am făcut meditații cu dânsa, era o placere. Ne oferea la ore, pe lângă tot ce înseamnă programa școlară și informații despre frumos, iar frumosul înseamnă calitate, eleganță. Îmi amintesc perfect când ne-a spus să nu tindem către, spre exemplu, florile de plastic, ele reprezentând acest kitsch, sau să nu purtăm aur și argint în același timp, deoarece esteticul intervine în ecuație, fiind înainte de toate un bun sfătuitor și apoi doamna dirigintă.

Așadar, nu îmi plac „gablonțurile”, nu îmi plac mâinile pline de inele, nu îmi place „excentricul” în haine. Iubesc finețea, simplitatea și zâmbetul sincer, dar și sprâncenele încruntate, pentru că este despre noi, despre realitate. Machiajul și el îmi place să fie fin, nu îmi plac sprâncenele tatuate, genele cu adieri de vultur, acidul hialuronic injectat în buze și pomeți și nici botoxul exagerat și nepotrivit vârstei (consider că fiecare vârsta are partea ei interesantă și sexy), nu este pe gustul meu nici tenul carbonizat și fals (Cleopatra avea ritualul frumuseții făcând baie în lapte, iar până în anii ’20, tenul alb era râvnit de toată lumea – eu sunt posesoarea unui ten alb, însă recunosc că nu îmi place prea tare și mi-ar plăcea să dețin un ten natural, ciocolatiu). Mai urăsc și lanțurile groase, paietele și animal-print-ul, dar și moațele prinse copiilor.

Nu am ascultat niciodată manele, pentru că îmi oferă un aer de incultură și este fix opusul gusturilor mele, iar reprezentanții acestui stil fiind acele personaje kitsh-oase.

Un jurnal pe care îl împart cu voi.