Tati: Cum conduce mami, Ti?
Tina: Rapid!

El s-a uitat la mine, eu m-am uitat la el, apoi ne-am uitat amândoi la Tina.

Mami: Cum?
Tina: Rapid!

Mi-a crescut asa inima! Pentru ca nu v-am povestit niciodată de mine, de permis, de experiență și de teama pe care o am de fiecare data când ma urc la volan.

Pe 1 februarie am făcut 3 ani de când am permisul. Am condus … 7 luni, cumulat, zi de zi să spunem.

Nu am fost pasionată și nici acum nu pot să spun că-mi place. Însă, m-am decis, pentru că am simțit lipsa permisului de conducere că pe un handicap la vreme respectivă.

Am luat sala și în doua luni m-au programat la proba practică. Evident că am picat, abia îmi controlam picioarele de emoții, tremuram și abia mă puteam concentra ( am dat în zona parcului Carol). A 2a oară, am picat iar. Am dat în zona Republicii, însă emoțiile iar mi-au dat testul, deoarece domnul polițist a inceput să urle în mașină, la propriu, pentru că mergeam încet, că am acordat prioritate unui pieton îndepărtat, mi-a aruncat foile dosarului prin mașină.  La naiba, m-am pierdut și am picat iar. A 3a oară și ultima de această dată,  am fost prima la „catalog” și am picat cu un domn sever. De data asta, eram relaxată, ce putea să mi se mai întâmple? 5 min până am reușit să plec, deoarece era super aglomerat, 5 minute până să trec pe cealaltă bandă, m-a atenționat că am călcat linia continuă  în cadrul unui viraj, mă rog, era doar imaginar, trasarea era inexistentă aproape.  Am mers cu spatele și am făcut o parcare laterală.  Yey! A oprit camera și l-am întrebat dacă pot plânge, a râs și mi-a spus ca am nevoie doar de experiență și încredere în mine.

Mă  apucasem de condus,  singură la 3 luni după, la muncă și înapoi. Mă obișnuisem, apoi jobul nu a mai necesitat mașină, am condus doar ocazional, iar însărcinată fiind, la 6 luni a fost ultima oara când m-am urcat la volan. Fiind mica cu burta uriașă, picioarele scurte, avem volanul lipit de burtă.  Apoi Tina a necesitat prezența mea continuă cu ea în spate, plus că  plângea teribil dacă nu eram lângă ea. Și uite așa,  Alexandra s-a văzut în fața faptului împlinit: 4 drumuri zilnice, creșă-acasă.  Fiecare de aproximativ 15 min.

Că tot spunea Tina de rapiditatea mea la volan, maxim 60, dar cum orele sunt de vârf și aglomerația pe val, cu 20 merg.

Ce voiam să subliniez este că atunci când ești mic, totul ți se pare grandios, răul nu există și pe doamna Frică nu o cunoști, apoi totul se schimbă.

„Copiii găsesc totul în nimic, iar adulții, nimic în tot”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s