„Salutare! Eu sunt Simona si sunt psihiatru de copii. Lucrez in acest domeniu din 2006, din care 5 ani au fost de rezidentiat in Romania, iar din 2011 profesez in strainatate (am lucrat atat in UK, cat si in Norvegia). Psihiatrul de copii este cel care pune diagnosticul de autism/tulburare de spectru autist/sindrom Asperger.
Diagnosticul se pune dupa o evaluare complexa psihiatrica si psihologica, de obicei realizata multidisciplinara (adica mai multi profesionisti evalueaza copilul). Pentru a pune un diagnostic, pacientul trebuie sa intrunesca niste criterii de diagnostic cuprinse in manual de diagnostic. In lume exista doua manuale de diagnostic – DSM – care se foloseste preponderant in USA si ICD – care se foloseste in Europa. Astazi, diagnosticul care se pune este de Tulburare de spectru autist (conform ICD -11), in trecut se folosea si Autism infant, autism atipic, sindrom Asperger, iar in limbajul comun ii spunem pur si simplu Autism.”

M-am gândit sa o las pe Simona să înceapă ea prezentarea ei și totodată prezentarea temei pe care am decis să o abordam azi. Simona faci o treabă excelentă și îți mulțumesc.

Și iată și întrebările mele:
 
I: Ce este autismul?
R. Simona: Autismul este o tulburare de neurodezvoltare (o tulburare de dezvoltare/structurare a creierului ce implica tulburari cognitive si comportamentale. Aceasta tulburare apare in timpul dezvoltarii timpurii si implica dificultati semnificative in achizitionarea si dezvoltarea functiilor specifice intelectuale, motorii, de limbaj si sociale. Cele mai comune simptome intalnite sunt: dificultati de relationare sociala (lipsa interesului social), tulburari de comunicare, comportament restrictiv, repetitive si nefunctional.
 
I: Ca părinte, când ar trebui să îmi pun semne de întrebare, referitoare la dezvoltarea copilului?
R. Simona: Teoretic, oricand tie ca parinte ti se pare ca lucrurile nu sunt ok. Uneori mai exageram, si intr-un sens si in celalalt. Adica, uneori ne panicam fara motiv, alteri ne mintim ca totul e ok. Eu, una personal, consider ca e mai bine sa ne ridicam un semn de intrebare mare decat sa inchidem ochii. Inainte (adica acum cativa ani) se spunea ca diagnosticul se pune incepand cu cel mai devreme 3 ani, dar astazi stim ca la unii copii semnele si simptomele sunt prezente mult mai devreme (chiar si la 1 an – 1 an si jumatate).
 
 La copiii mai mici poate ridica semen de intrebare daca:
– nu raspund cand sunt strigati pe nume;
– evita contactul vizual;
– nu raspund prin zambet cand li se zambeste;
– reactioneaza extrem, chiar violent daca nu le place un anumit gust, miros sau sunet;
– prezinta miscari repetitive, stereotip, cum ar fi: fluturarea din maini, miscari din degete, miscari de fata-spate cu corpul;
– nu vorbeste la fel de mult ca alti copii de aceeasi varsta (nu neaparat ca nu spune la fel de multe cuvinte, cat mai mult, nu este interest atat de mult de a comunica)
– repeta de multe ori acelasi cuvinte sau fraze.
 
La copiii mai mari:
– pare sa nu inteleaga ce gandesc sau simt ceilalti;
– le este greu sa vorbesca despre ce simt;
– foarte depindenti de o rutina foarte fixa si orice schimbare ii tulbura foarte mult;
– interese foarte restrictive – foarte interesati doar de un subiect sau activitate
– se supara foarte tare daca ii rogi sa faca ceva;
– le este foarte greu sa isi faca prieteni sau prefera sa fie singuri;
– iau lucrurile foarte concret si literar, nu inteleg glume, umor sau ironia.
 
Lucrurile pot fi diferite la baieti de fete. De regula, este mai greu de diagnosticat la fete, caci ele pot fi mai tacute, isi ascund sentimentele mai bine si invata mai usor sa copieze comportamentul celorlalti, mai ales in situatii sociale.
 
Cu cat mai devreme este diagnosticat, cu atat mai bine, caci interventia timpurie ajuta la recuperare, dar uneori lucrurile nu sunt atat de usor de identificat si pot trece ani pana sa se puna un diagnostic clar. Unii copii nu intrunesc toate criteriile de diagnostic, dar pot avea anumite trasaturi, care pot fi indreptate prin interventie terapeutica.
 
I: Există multe discuții despre acest subiect, multe păreri, nimic concret. Autismul se dobândește sau te naști cu el? Este genetic sau un rol important îl au vaccinurile?
R. Simona: In general exista multe discutii si nimic concret cand vine vorba despre sanatatea mintala si bolile de sanatate mintala, pentru ca inca nu se stie suficient de mult, tot mai descoperim lucruri noi. Este greu de spus clar se dobandeste (precum gripa) sau te nasti cu el (precum sindromul Down), pentru ca este greu de spus la nastere daca un copil va avea sau nu autism. Este o tulburare de dezvoltare, ceea ce arata ca lucrurile nu se desfasoara in mod normal. Sunt descrise anumite modificari genetice, sunt afectate anumite gene, dar nu sunt foarte specifice. Nu exista un test genetic care sa puna un diagnostic clar de autism, de fapt, nu exista un test biologic (cum ar fi un test de sange) care sa puna acest diagnostic. Diagnosticul este mai mult clinic si pe baza evaluarilor psihologice.
Studiile si meta-analizele au demonstrate ca vaccinurile nu joaca niciun rol in diagnosticul de autism, dar multi parinti parca isi descopera copii dupa vaccinurile de 1 an (respective dupa ROR). Din pacate, unii copii reactioneaza atipic dupa ROR (pare ca unii din cei cu autism au o sensibilitate aparte si atunci reactioneaza atipic) si atunci parintii observa ca al lor copil este altfel.
 
I: Câte feluri de autism există?
R. Simona: Nu exista mai multe tipuri de autism. Inainte sa vorbea despre autism infantil, autism atipic, sindrom Asperger, dar astazi vorbim doar despre Tulburarea de spectru autist, pentru ca exista un spectru larg de manifestari si de grade de afectare. Nu toti copiii sunt la fel de afectati, unii mai usor, altii mai profund.
 
 
I: La cine apelăm când apar întrebările în mințile noastre?
R. Simona: Parerile sunt impartite, unii recomanda repede o evaluare psihologica, altii una psihiatrica, altii recomanda a se lua legatura cu asociatiile care sunt implicate in terapie. In strainatate (cel putin UK si Norvegia), lucrurile sunt mai simple, iei legatura cu medicul de familie, pentru ca altfel nu ai acces la specialist (cel care pune diagnosticul). Ajuta mult si cand alti profesionisti observa anomalii (cum ar fi personalul de la gradinita) pentru ca pot oferi o descriere mai vasta.
In Romania, eu as recomanda direct luat legatura cu psihiatrul de copii. Desi in ultimii ani, pediatrii si medicii de familie sunt tot mai informati legat de simptomele si semnele autismului, multi au dificultati in identificarea lor. Unii sunt mai deschisi decat altii.
 
R: Autismul se vindecă?
R. Simona: Nu, autismul nu se vindeca. Fiind o tulburare de dezvoltare, lucrurile nu au cum sa mai fie reversibile structural, dar dificultatile comportamentale si chiar cele cognitive, pot fi imbunatatite. In functie de gradul de afectare, de momentul diagnosticului, dar si de particularitatile fiecaruia, unii recupereaza mai bine si mai mult decat altii. Dar, oricum ar fi, calitatea vietii va fi mult imbunatatita in urma terapiei, dar aceste personae vor fi “mai altfel” intotdeauna (nu neaparat in sens negativ).

R: Copilul trebuie dus într-un centru special?
R. Simona: Nu neaparat, cel mai bine se recomanda integrarea lor in colectivitati normale (de copii tipici), dar nu intotdeauna este usor. Cand este vorba de un copil profund afectat, poate fi uneori aproape imposibil de integrat si atunci i-ar fi mult mai usor intr-un centru special.
 

I: În ce constă terapia? Cum se desfășoară o ședință la un cabinet de specialitate? Care este contribuția părinților acasă? Care este durata terapiei pe termen lung? Cum ajutăm copilul sa fie acceptat și să nu fie marginalizat în societate?
 
R. Simona: Exista mai multe forme de terapie, cea mai populara in Romania fiin ABA – analiza comportamentala aplicata – care ajuta copilul sa isi imbunatateasca comportamentul si sa achizitioneze anumite abilitati sau sa le imbunatateasca pe cele deficitare.
Ce se intampla in timpul terapiei, difera de la terapie la terapie, dar si de la terapeut la terapeut si de la pacient/client la pacient/client. 
Durata terapiei – atat cat este nevoie, la unii mai scurta, la altii mai lunga. Este greu de spus, caci este foarte individuala. Cei care primesc diagnostic de Tulburare de spectru autist (nu ma refer la cei cu “note autiste” sau “unele trasaturi”), vor ramane diferiti intotdeauna, mai mult sau mai putin evident pentru ceilalti, dar pentru un profesionist intotdeauna. Dar asta nu inseamna ca nu poate fi functional in diverse arii ale vietii (profesional, familial, social), dar pot avea unele dificultati.
Parintii ar fi bine sa incerce sa aplice si acasa cam aceleasi principii ca in terapie, ca sa ii fie copilului mai usor si sa isi fixeze mai bine si mai usor ceea ce a invatat in terapie. Nu este intotdeauna usor, dar clar este de ajutor.
Nu trebuie sa ai studii aprofundate ale formei respective de terapie, doar idee despre principiile de baza si orice terapeut poate indruma parintii ce si cum sa faca lucrurile acasa.
E greu sa ajuti ca un copil diferit sa fie acceptat si sa nu fie marginalizat. Depinde foarte mult si de gradul de afectare al copilului si cat de mult poate el intelege ca este diferit de ceilalti (atentie, nu mai prejos decat ceilalti, ci doar diferit). Uneori merge explicat copilului ca este diferit, alteori ajuta explicat colegilor de la scoala.
 
I: Un sfat pentru părinții care au un copil cu acest diagnostic.
R. Simona: Sa nu isi piarda speranta, caci cu multa munca lucrurile vor fi mai bune. Sa nu se invinovateasca pentru ca au un copil diferit. Sa continue sa isi iubesca si accepte copilul pentru ca si dupa diagnostic copilul este acelasi, iar copilul ii iubeste la fel, in felul lui, chiar daca nu este evident pentru ei. Si daca pot sa citesca cat mai mult pe subiectul asta, caci exista multe “povesti de succes” care le pot reda speranta ca lucrurile vor fi bine! 

„Domnul spune: Aminteşte-ţi că eşti special. Eu te-am făcut! Şi Eu nu fac greşeli.” Max Lucado