Partea a II a – „Puiul meu, suntem aici, nu ești singur, luptă, tu poți!”

„Am incercat sa ma abtin sa nu plang in acel moment, avandu-l in brate, simtindu-l pe pielea mea pentru prima oara, dar n-am reusit. Sotul a reusit sa surprinda momentul in fotografii, atunci chiar nu vroiam sa aud de poze, dar dupa, am constientizat ca am amintiri din acea mirifica zi, prima lui zi de viata pe pieptul meu.


Deodata se aude incet un soi de plans: era el! Abia avea forta sa planga cu plamanasii lui mititei si imaturi. Il intrebasem pe sotul ce se aude, ca nu eram sigura, apoi l-am calmat eu vorbindu-i, mai stangace pentru ca nu mai fusesem niciodata in situatia respectiva, dar a functionat.
M-au incurajat sa contribui cat mai mult la ingrijirea lui pentru a avea cat mai mult contact cu el, pentru a simti ca nu e singur, pentru a-mi simti mirosul, pentru a se recupera. Si asta am si facut, doar ca imi era teama sa ii ridic piciorusele mititele si subtirele atunci cand ajutam la schimbarea pampersului. Ii spalam si calcam zilnic paturicile subtiri, pentru a evita contractarea si celui mai mic virus sau bacterie.


Din cand in cand, veneau cateva fete tinere, psihologi in devenire cred, in camera noastra cu incubatoare pentru a sta de vorba cu parintii. M-au intrebat cum se simte copilasul meu, cum ma simt eu… Intrebarile acelea imi faceau mai mult rau, imi amplificau starea de rau, efectiv le raspundeam si instant lacrimile isi faceau aparitia. Eu aveam nevoie sa ma simt cat mai bine pentru a-i transmite si puiului meu acest lucru.
Era conectat la NcPap, aparatul ce ii dadea oxigen. Respira cat de cat binisor.

Plângeam mai mereu, parca ceva se rupsesem din mine: parca abia aflasem ca sunt gravida, doar ce ma obișnuisem cu gândul ca voi fi mama, totul era ca in basme si imediat eram in fata faptului împlinit, prea multe informatii si întâmplări, nu puteam asimila totul atat de repede, nici macar nu puteam trai bucuria 100%, aceea normala de a deveni mama unui bebelus sanatos care urmeaza sa fie alaptat, spalat, pus la somn si alte treburi normale. Nu am avut timp sa trec prin toate etapele unei sarcini, a unei femei insarcinate…
Sufletul meu era 50% cu 50%, si fericita sa imi vad suflețelul ce abia il asteptam, dar si extrem de trista, eram aproape de prăpastia depresiei, ma dureau atat corpul, cat si sufletul.

Avea pielea transparenta mititelul meu, imi era frica si sa-l ating pentru a nu-i cauza ceva. Ma intrebam mereu „Cu ce am gresit?” Ma simteam vinovata de nasterea prematura. Mancasem sanatos, am avut grija de mine, uneori m-am cam fortat stand in picioare mai mult decat trebuia, poate trebuia sa am o sarcina „la pat”, poate sunt prea sensibila, nu stiu, nimeni nu m-a lamurit in privinta acestui fapt, din pacate. Toata viata o sa ma intreb asta: Ce nu a functionat? Oare am gresit eu cu ceva?


La scurt timp dupa nastere, parti din placenta au iesit din mine. Le-am si simtit.  Ar fi trebuit sa am iar o intervenție, ma gandeam la complicații, septicemie, aveam milioane de ganduri.
Pe coridorul spitalului o doamna m-a abordat, propunandu-mi sa particip la un meeting cu alte mamici, cateva asistente si ea. Nu mai stiu exact cine era ea si care era rolul ei, am refuzat-o frumos inițial, dar pana la urma, am acceptat, spunandu-mi ca durează doar 5 minute. A fost o ca o ședință desprinsa din filmele cu alcoolici anonimi: scaune in forma de semicerc, noi asezate. Am vorbit despre experienta mea cand mi-a venit randul, in fata tuturor. A fost atat de greu s-o fac. Am lacrimat impreuna și ne-am susținut. Cumnata mea imi zicea ca „Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce”, dar asta nu ma consola cu nimic. Simteam ca nu mai pot, ca nu mai am lacrimi sa plang, ma durea inima si-mi venea sa urlu. Intrebari fara raspuns, faptul ca nu stiam unde am gresit.

Ii luau sange, zilnic de „n” ori, era greu sa vad lucrul asta si in acelasi timp sa-l calmez pe puiul meu mititel: ii storceau calcaiul efectiv, mereu trebuia sa fie celalalt calcai pentru a avea timp sa se vindece.
Fiind cu masca de ncpap, ii acoperea nasul, dar si buza de sus ca nu aveau marime mai mica pentru el, plus ca avea nevoie de masaj in locul unde masca ii lasa urme in piele pentru ca il durea. Era aspirat in nas si gurita cu un fir subtire si lung ce ii ajungea pana in gat pentru a lua toate secretiile ce il impiedicau sa respire bine. Era ingrozitor de dureros sa fie aspirat, plangea si se agita rau de tot, iar eu faceam ce puteam sa-l calmez vorbindu-i, mangaindu-l. Plansesem atat de mult in lunile acelea, imi era greu sa accept durerea, chinul prin care trebuia sa treaca el, dar continuam sa-mi spun ca doar asa se va face bine.
Acele luni as fi vrut sa se transforme-n zile si sa se termine chinul, ceream imposibilul.


La putin timp, baietelul nu mai respira asa bine. Stiti cum e sa fiti scosi din salon, voi parintii, pentru a fi stabilizat  pruncul vostru? Simti frica intensa, te gândești ca se poate intampla ceva rau, te simti legata de maini si de picioare. E ingrozitor sa simti acea teama constant, zi si noapte. Ventilatorul respira pentru el. (Este acel aparat la care sunt conectati pacientii bolnavi de Covid cand sunt in stare grava si nu pot respira singuri, fix acel aparat.).

A primit cofeina mult timp, asta pentru a-l tine activ, sa nu „oboseasca”, pentru ca atunci cand obosesc, uita sa respire.
Voiam sa stam cat mai mult langa el. Eram cu ochii numai pe monitoare, invatasem ce indici sunt buni, rai, aflasem ca prea mult oxigen ii poate afecta creierul (sangerari), vederea incepuse sa ne ingrijoreze si ea.
Au estimat ca va necesită spitalizare între 4 luni și 1 an. Nu stiam de problemele de sanatate la care sunt predispusi prematurii, infectiile inevitabile, imunitatea fiind foarte scazuta. M-am bucurat ca aveam colostru si lapte sa ii dau prin fir pentru ca ajuta enorm.


Nu ne-au lasat decat vreo doua seri sa dormim in spital, dupa care am inceput sa facem naveta de acasa, o ora dus, o ora intors, veneam dimineata si stateam pana seara. Primele nopti au fost un cosmar, abia puteam sa ne odihnim, sunam in fiecare seara și noapte sa intrebam ce face bebelusul nostru. Sunam cu o teama in suflet, nici nu va inchipuiti, saracutul era si printre straini acolo singurel, innebuneam din cauza gandului ca sta fara noi acolo, iar noi nu reuseam efectiv sa stam 24 h treji acolo zi de zi, iar sotul mergea și la munca.

Asteptam un sprijin moral din tara, era si primul nepotel in familie, situatia era dificila, asteptam sa am macar o parte din familie alaturi, macar mama, dar ea nu zicea nimic. Si eu tot asteptam, doar imi dadea mesaje, ma gandeam ca e mai bine sa vina de la ea dorinta de a sta cu noi, aici, o perioada.
Imediat dupa nastere a ajuns varul meu cu iubita lui, ei locuind la vreo 2-3 ore distanta. Erau pregatiti: cu balon cu heliu, cadouri. Când i-am vazut, instant am inceput sa plang pentru ca simteam ca trebuia sa fie altfel cand primesti vizite dupa nastere, trebuia sa fie bucurie. Ei au fost singurii care ne-au vizitat. Aveam nevoie de imbratisari puternice…
Pana la urma mi-am luat inima in dinti si am intrebat-o pe mama daca vrea sa vina sa stea cu mine un timp, ea a acceptat, însă m-as fi simtit mai bine dacă asta ar fi venit de la ea.
Intamplator, am vazut ce le raspundea ea, persoanelor care o intrebau de sănătatea bebelului: le zicea ca bebelusul e bine, ca ia in greutate, însa el saracutul era stabil pentru moment, daca era bine, era acasa cu noi si nu mai avea nevoie de ingriire intensiva 24h/24h. Ma durea efectiv ca nu le spunea realitatea, am simtit ca trata situatia putin superficial, poate pentru ca nu intelegea limba, poate eram prea stresata, poate ca situatia m-a schimbat…
Primisem mesaje multe, nici nu ma asteptam, chiar si de la persoane pe care nici nu le vazusem fata-n fata vreodata. Nu am stiut atunci, dar comunicarea ajuta mult in cazuri de genul, cu cat te inchizi in tine, cu atat iti va fi mai greu sa iesi din „mocirla”. Vorba aia: „Nu te ineci pentru ca ai cazut in apa, ci pt ca ramai sub apa”.


Eram singurii parinti ce veneau zilnic si stateau pana seara, eram si foarte curiosi cu absolut orice lucru se intampla cu bebelusul. Imi doream insa: o viata normal, atat, noi trei, acasa.
La un moment dat,  am primit ca sfat sa fiu mai relaxată, deoarece bebele simte tot și are nevoie de un vibe pozitiv. Asa ca ma hotarasem sa fac ce imi place! Incepusem sa iau micul-dejun inainte de plec la spital, sa ascult muzica in casti pe drum, sa folosesc putin machiaj.

Ne-au povestit despre inimioara unui bebe prematur, ca exista o mica gaurica in ea numita PDA, pe care si bebelusul nostru o avea, insa in timp, in general, devine din ce in ce mai mica de la sine. In caz contrar, se va apela la diverse interventii. Eram optimisti si increzatori ca va disparea treptat!


In prima saptamana, toti bebelusii slabesc, iar al meu bebe ajunsese la 625g, avea doar lapte matern atunci prin seringa si fir (in nas/gurita) pana-n stomacel.
Am acceptat sa i se bage acel fortifier (lapte de la vaci amestecat cu laptele meu) pentru a-l ajuta sa ia in greutate, lucru care s-a și întâmplat. In fiecare miercuri verificam fisa lui si ne bucuram. Adevarul e ca eu abia mancam, ce nutrienti puteam avea eu in laptele matern? Laptele meu era din ce in ce mai putin, iar eu nu stiam ce sa fac sa nu il pierd. Asa ca am inceput sa mananc zilnic cereale de ovaz cu lapte și sa beau bere fără alcool. M-au ajutat, eram asa mandra si fericita ca reusisem.

I se faceau verificari si la ochi cu o lampa cu lumina forte puternica. I se puneau picaturi anestezice la ochi, dar tot simtea saracutul. Inca nu era totul ok, dar erau inca in dezvoltare si rezultatele nu erau ingrijoratoare.

A deschis ochisorii!

Ii povesteam multe, ii ziceam ce vom face cand va fi externat, ca ne vom plimba prin parc toti trei, ca isi va cunoaște familia întreaga, ca ne vom juca in nisip la mare, vom construi castele impreuna, numai sa lupte pentru a face posibile și reale aceste activități. Il alintam in toate felurile in timp ce ii ridicasem patura de pe incubator ce ii tinea intuneric. Deodata, fara sa ma astept, a deschis ochisorii!!! Jur ca parca ceva m-a fulgerat, am inchis ochii si deschis imediat pentru a vedea mai bine, nu eram sigura ca am vazut bine, dar asa era! Chiar daca el era mic, ochisorii lui erau mari si rotunzi si parca fix la mine se uita, cu toate ca el nu avea cum sa vada la acea varsta. Probabil dupa voce s-a ghidat cumva, dar a fost uimitor! Am plans de bucurie! Va dati seama ce semn bun? Ii si cantam, va vine sa credeti? Nu imi pasa ca ma auzeau alte persoane, ii cantam si vorbeam incet langa incubator chiar de nu primeam niciun raspuns. Faceam toate lucrurile care il puteau motiva pe el si care l-ar fi putut ajuta in recuperarea lui.

Obisnuiam sa fac „kangaroo care”- skin to skin.
Acesta e un „medicament” puternic. Bataile inimii, mirosul pielii, ritmul vocii si al respiratiei sunt toate reconfortante pentru bebe. Cand bebe simte pielea mamei pe pielea lui, creierul lui elibereaza oxitocina (hormonul iubirii) care ajuta la stabilizarea sistemului cardiovascular, reduce stresul si il face sa se simta mai calm si mai sigur. S-a si demonstrat ca terapia „piele pe piele” il ajuta pe cel mic, ii regleaza temperatura corpului, il ajuta sa creasca in greutate, ajuta mama sa aiba mai mult lapte matern, doarme mai profund, plange mai rar, i se regleaza bataile inimii si respiratia, ajuta la prevenirea infectiilor, la plecarea mai rapida din zona de terapie intensivă.


Stateam cu orele asa. Era o placere, abia asteptam sa ajungem la el sa-l luam in brate si sa stam asa pana ne cedeaza spatele. Dormea atat de bine atunci, respira mai bine, iar rezultatele la sange erau bune.

Eram sunati daca era ceva important in legatura cu bebe, in cazul in care nu eram prin preajma. Am fost sunati, asadar, pentru a autoriza o transfuzie de sange. Bineinteles ca am acceptat, a avut nevoie de multe ori de sange, pentru a-i ridica saturatia oxigenului.

La un moment dat, a avut cateva zile bune, era pe ncpap cu un oxigen mai redus decat de obicei (ideal era sa primeasca 21%, nu reușise încă asta, însă nici nu primea 90). Motiv pentru care, am fost transferați la spitalul la care trebuia sa se nască, lăsând locul altor copii micuți. Vestea ne-a bucurat!

ACEASTA ESTE PARTEA A II a.
CEA DE-A III A, VA DESCRIERE ÎN CONTINUARE ETAPE IMPORTANTE ȘI SENTIMENTE PUTERNICE.

Foto: Pinterest.com


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s