Partea I – „Suntem pregatiti sa devenim parinti”

„Pana in toamna lui 2018 am avut multe pe cap: facultate, job-uri, cursuri si nu ne vedeam avand un bebe, simteam ca nu suntem deloc pregatiti. Dupa atâția ani de relatie, vreo 12 ani la număr, ne-am gandit ca suntem pregatiti sa devenim părinți si deja deveniseram super entuziasmați si ne întrebam deja oare ce va fi (fata sau baiat), cu cine va semăna, ochii cui ii va mosteni etc. Vreo 2 luni cred ca au trecut si am inceput sa ma simt cam rau si nu stiam de ce. Am luat un test de sarcina, a iesit pozitiv! Nu ma asteptam la asta! Cam greu de crezut la inceput, așa că ulterior am mai luat alte doua teste diferite pentru a fi siguri. Toate au iesit pozitive. O avalanșă de sentimente  m-a cuprins (frica, fericire, curiozitate), dar parca nici atunci nu imi venea a crede si am zis că atunci cand va creste burtica sigur nu voi mai avea dubii.


Pentru orice eventualitate am fost rezervati si nu am zis nimanui, am pastrat secret pentru o perioada, pentru siguranță. Eram hotarata sa nasc prin cezariana la o clinica privata din Constanța pentru ca imi era frica de durerile nasterii naturale. Ne gandeam ca daca prin septembrie voi naste, ar fi bine sa ajung mai devreme in tara, si anume prin iulie.


Cam 3-4 luni m-am simtit foarte rau, vomitam zilnic tot ce mancam, slabisem rau. Eram foarte slăbită, dar totul era bine. Aflasem ca 70% pare a fi baietel, la 2 luni jumatate de sarcina. Nu s-a inselat!


De sărbătorile pascale am ales sa ii fac o scurta vizita surorii in Germania. Cam pe atunci am inceput sa beau mai multa apa decat de obicei si sa am scurgeri apoase pe care nu le mai avusem pana atunci, neștiind multe lucruri despre viata de gravida, nu stiam daca e de bine sau rau, nu mai fusesem niciodata insarcinata (nici chiuretaj), pentru a sti cum este sau ce se intampla in corp in timpul sarcinii. Treptat acea scurgere apoasa (transparentă), începuse sa fie colorata, rozalie, ulterior rosiatica – maronie. Incepusem sa port absorbante exact ca la menstruatie.
Ajunsă inapoi in Londra, am fost la triaje la spital, sa vedem ce e cu scurgerea aceea. Dupa ce am asteptat ore, au venit niste fete tinere sa imi ia mostra cu un obiect măricel si lung asemanator unui clește de plastic tare, pentru recoltarea secreției. O durere de nedescris! Am crezut ca mor de durere. Ma gândeam ca daca asa a fost atunci, nașterea cum va fi? Rezultatul mostrei a fost ok, ceva normal la gravide. Super! Am scapat, ma gandeam.

Am ajuns iar in Romania si am mers la munte cu familia, unde m-am forțat mergând în drumeție, ca de obicei, vrând sa fac aceleasi lucruri pe care in mod obisnuit le faceam, insa m-am forțat destul de tare. Eram extenuată, iar secreția a reapărut, însăculoarea era .rosiatica, lucru care m-a făcut sa ma panichez. Urmatoarea zi am avut zbor spre Londra, insa dureri asemanatoare contracțiilor au fost instalate și de care nu am spus de teama ca voi ajunge iar la spital. Ajunsi acolo, am mers la Triaje, era a doua oara in care au zis ca scurgerea e ok, e normala, insa ne-au zis si ca este posibil sa nasc in următoarele zile. Nu concepeam asa ceva! Nu era momentul! Imposibil imi spuneam si le ziceam! Eu stiam ca toate gravidele nasc la termen sau putin mai devreme sau putin dupa termen, dar nu atat de devreme. Mi s-a luat sange din mana, apoi mi s-a facut o injecție cu steroizi. 10 min nu m-am putut misca de durere, asta a fost! Orice pentru el! (Bebelusilor nascuti prematur le sunt administrate una sau mai multe doze de surfactanti artificiali pentru a le ajuta plamanii sa ramana deschisi. Bebelusii ale caror mame au fost tratate cu steroizi  au raspuns mai bine la terapia cu surfactanti.)


Dupa cateva zile, ne-au zis: colul este lung si îngust, asadar nu vei naste curand. Super bucuroși, am sunat doctorul din tara si i-am zis ca voi veni mai devreme pentru a  rezolva problema sângerării pentru ca nu eram lămurita. Doctorul  mi-a spus ca zborul presupune anumite riscuri, printre care: sa sangerez mai mult sau sa nasc din cauza presiunii. Deja îmi treceau o mulțime de ganduri, iar teama se instalase.

S-a rupt apa!


In dimineata zilei in care trebuia sa mă reintorc in tara, la 5 dimineata, am simtit lichid, curgand din mine, mult! Am fugit la baie repede, însă tot curgea.
Eu sunt super calma in viata de zi cu zi, dar atunci ma panicasem rau. Am sunat la salvare, mi-au verificat o analiza, am facut un bagaj mic, rapid și am plecat cu masina personală la spital.


 Abia ma obișnuisem cu statutul de femeie insarcinata, abia atunci începusem sa simt mișcările lui in burtica, iar acum, surpriza, bebe vrea sa vina!
Din fericirea pe care o simteam amandoi, parca cineva ne-a luat si a dat cu noi de pamant.


La spital, camera era plina de doctori, asistente, simteam ca ceva nu este bine, am tras aer in piept si ma pregăteam sa fiu tare, simteam ca nu ne va placea ce urma sa auzim.
Ne-au spus ca in curand voi naste (era luna mai).
Nu imi puteam folosi mainile deloc, erau „ocupate” cu ace, perfuzii! In timpul acesta, am aflat ca bebe mai trebuie sa stea inca cateva zile pt a nu fi considerat avort WTF!!!!! Ei puteau avea grija de un bebe de cel putin 28s, el avea 24s. Asadar am asteptat sa ne gaseasca un loc la un alt spital specializat.

Am ajuns la acel spital, iar acolo au aparut durerile îngrozitoare (contracțiile), care erau din ce in ce mai dese. Plângeam, eram epuizata, nici nu dormisem. Abia, abia mi-au dat un furtun de gaz sa inhalez cand simtea durerea. Mi-au facut a doua injecție cu steroizi pentru a pregăti cat de cat plămânii extrem de prematuri ai  bebelusului. Alerga intruna in burta mea de la acea injecție, parca aveam in burtica un peștișor ce înnota intruna cu o viteza mare. Era foarte placuta senzația sa il simt atat de activ. Am trecut noaptea cu chiu cu vai, cateva reprize de somn.
Bebe deja stătea pe vezica, iar urinarea era dificila. A doua zi, ma simteam drogata: ochii imi erau rosii, cearcănele cat casa, parul in toate părțile. Din nou, sotul ma încuraja tinându-mi mana, țipam de durere, cerând cezariana, i le ziceam ca vreau cezariana, iar ei îmi ziceau ca bebe este întors și ca e riscant, deoarece il pot tăia la cezariana, iar pentru binele lui e mai bine pe cale naturala. Imi monitorizau contracțiile si imi ziceai cand sa împing. Eu impingeam, însă nu suficient. O doamna din incapere, mi-a soptit: „Impinge tare cand iti zicem pentru a avea cat mai multe sanse bebelușul”. A fost o senzație de neimaginat, am inceput sa plang si mai tare și am inceput sa împing atat de tare, mai tare decat inainte si frica ma cuprindea si mai tare, îmi tremura corpul de durere fizica si sufleteasca in acelasi timp. Plangeam si impingeam cat puteam eu la energia pe care nu prea o aveam. Dar vorbele mi s-au intiparit in minte si m-au motivat atat de tare incat: M-au lovit rau vorbele alea! Cum sa auda o mama asa ceva? O viitoare mama…greu sa ti se spuna asa ceva.

Am nascut pana la urma, iar bebe a fost bagat intr-o punga  pentru a-si forma caldura interna, apoi înfasat si mi l-au aratat pentru cateva secunde. Imi parea asa mic, nu ca alti bebelusi ce ii mai vazusem pana atunci. Imediat a fost bagat in incubator. In timpul acesta, m-au anunțat ca placenta nu a fost scoasa si trebuia sa semnez niste documente pentru operație – eliminarea placentei. Existau si riscuri. Alta durere? Alt chin? Pana cand? Am semnat, iar la 2 min dupa ce mi-am dat acordul, placenta s-a eliminat. Dumnezeu m-a salvat de operatie! Analizand placenta, doctorul mi-a zis ca nasterea prematura e posibil sa fi fost cauzata din cauza unei infecții.

Mai târziu, am mers sa vad unde l-au dus pe bebe. In momentul acela, nu eram hotarati la un nume, era prea devreme pt asta. Am intrat intr-o camera cu 6 incubatoare. Era atat de mic, cum vazusem mai demult pe Youtube si ma durea sufletul doar uitându- ma, fara sa ma gândesc  o clipa ca voi avea si eu un bebe atat de mic si cu nevoia atat de mare de oxigen, de aparatele, de transfuzii de sange, tratamente…. Avea o căciulița alba in căpușorul lui mic, abia i se vedea fata pentru ca avea masca de oxigen ce ii acoperea nasul si o parte din gurita, pampersul era pana la sâni, cea mai mica marime ce se gaseste in comert. Pielea atat de rosie, rosu inchis.


Asistenta m-a întrebat dacă  vreau sa il tin in brate. Eram usor nedumerita si ii raspund: „Da, dar e posibil? Are atatea fire conectate, el mai e si foarte fragil, va fi ok daca il voi tine in brate? Va respira bine? daca el va fi bine, da, normal ca vreau!”. Mi s-a adus un scaun confortabil, am ridicat tricoul pt a sta pe pielea mea, i-a dat capacul jos de la incubator, a organizat toate firele de la lapte, oxigen, tratamente si cu teama de a nu-l tine bine, l-am cuprins pe mititel care era infofolit cu o patura groasa. Statea cu capusorul lui, care era cam cat pumnul meu, pe pieptul meu si cu o manuta mai sus. Era o senzatie unica, era atat de mititel, atat de lipsit de aparare, de inocent, de pur, un inger pe pamant!

Ii multumesc Lui Dumnezeu pentru el, pentru tot! Inainte nu ma puteam vedea cu un copil, ma gandeam ca nu m-as putea descurca cu el, nu as sti ce sa fac in diverse situatii, nu ma vedeam mama. Dar cand m-am aflat in fata faptului implinit si cu el pe piept, piele pe piele, am simtit o fericire imensa, implinire sufleteasca, nevoia sa il protejezi cat mai mult.”

Aceasta este doar prima parte. Cea de-a II a va descriere dezvoltarea lui: etapele, pasii, emotiile, puterea și lupta.

Foto: Pinterest.com


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s