Acest simț al proprietății ni se dezvoltă de mici. În jurul vârstei de doi ani, am observat, în general, că acest aspect se accentuează.
Mereu i-am explicat ideea de împărțire, schimb și mi s-a întâmplat să își dorească o jucărie deținută de altcineva, i-a oferit repede jucăria ei și i-a luat-o celuilalt copil. Clever Girl, dar nu funcționează chiar așa.
Am observat în comportamentul ei, ca are anumite afinități pentru anumite lucruri, pe care, nu este dispusă sa le împartă cu oricine, în speță, fotoliul Minnie. Acum mă gândesc, pentru că știu ca are o sensibilitate pentru el, de ce să o forțez să îl împartă? Vom face cu rândul, exersăm împreună, însă departe de mine ideea de a forța lucrurile.
Noi adulții, avem tabieturi, lucruri dragi pe care nu le împărțit uneori nici cu soțul, pentru ca sunt ale noastre și atunci de ce să nu îi las o portiță pentru a-și „proteja” lucrurile dragi? Nu cred ca este vorba de egoism, ci pur și simplu simțul proprietății.
Ma gândesc doar la ideea, simplă, dintr-o oarecare discuție, în care se resimte cu tărie adresarea ” soțul meu”. Bine, o să spuneți că balanța nu este echilibrată, obiect vs om, dar greutatea însemnătății îmi pare aceeași. Ei, așadar, cum este?  Simți greutatea cuvintelor? Gândește-te la ultima situație în care ai folosit aceste cuvinte și resimte posesiunea, apartenența. Este al tău și vrei ca toți să știe asta, sau faptul că este jumătatea ta, alături de care iei deciziile corecte pentru ca părerea lui contează. Al tău.
Așa vad lucrurile și în cazul lor. Nu sunt nici pe departe psiholog pediatru, însă, îmi mențin părerea: și ei au nevoie sa simtă posesia, să se simtă ei înșiși posesori, au nevoie sa prindă încredere și din această zonă. Nu la extremă, dar într-o măsură corectă. Rolul nostru este de a-i învăța să împartă, să fie buni, să aibă inima deschisă, să dăruiască, însă în niciun caz de a-i priva de „o mică fericire proprie și personală”, obligându-i să împartă un lucru important pentru ei.
Când Dorian Popa a fost întrebat de ce a ales o nuanță orbitoare pentru dinții lui, acesta a răspuns corect și într-un mod surprinzător: Fericirea este diferită pentru fiecare dintre noi, iar pentru mine, asta înseamnă fericirea. (Nu sunt cuvintele lui întocmai, dar asta este „the main ideea” a răspunsului său. Nu sunt deloc fanul lui, însă, tot ce a spus este corect: fericirea diferă.)
„Sharing is caring”. Total de acord. Copilul nu știe să își stăpânească emoțiile, iar de multe ori, părinților le lipsește tactica pentru a nu îi stârni copilului diversele stări: frustrările. Copilul nu înțelege de ce trebuie să împartă, iar noi adulții trebuie să fim capabili să le explicăm și să le înțelegem și lor motivele, pentru că nu e obligatoriu ca jucăria să fie abandonată fix atunci, în acel moment, pe comandă, gestul trebuie perceput într-un mod frumos, nu brutal, iar răbdarea noastră este pusă la încercare. Voi explica și aștepta să cântărească situația, să digere necesitatea și să revină cu decizia, când o sa fie pregătită.
Tot procesul necesită timp, iar emoțiile lor necesită mare atenție.

Dacă ești posedat de o idee, o vezi pretutindeni, chiar îi simți mirosul. Thomas Mann

Foto: Pinterest.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s