„Sunt mamica de doi puisori Noah 4a5l si Zora 1a6l.
Pe 26 decembrie, cand Noah avea doar 2a5l, primim vestea ca vine bebe 2. Nimic plănuit, deci a venit ca un trăsnet: am plâns, nu ma vedeam inca pregatita sa fiu mamica de doi, intrasem oarecum intr-o mică depresie la aflarea veștii, desi totodată stiam ca asta este voia Domnului si El nu-ti da niciodata ce nu poti duce.
Pe 7 ianuarie a inceput calvarul: sotul plecat la o școlarizare pentru MAPN si au aparut primele stări de greata. Vomitam  absolut tot ce mâncăm, nu suportăm niciun miros, nu puteam sa stau nici in picioare, asa ca m-am decis să merg la spital. Medicul ce-mi supraveghea sarcina, mi-a spus cand m-a văzut: dizgravidie si va fi asa pana in saptamana 16-17 de sarcina.
Si uite asa au urmat spitalizari peste spitalizari, 5 zile in spital, 2 zile acasa. Ma obișnuisem cu ideea ca voi fi mama pentru a doua oară, insa mi se rupea sufletul ori de câte ori il adormeam pe Noah la amiază si ii spuneam ca atunci cand se va trezi mami va fi plecata si el va ramana cu bunica. Nu mai spun de faptul ca in tot acest timp, sotul fiind plecat nu avea cine sa vina sa-mi aduca mancare la spital (apelam la prieteni, insa nu am vrut niciodata sa deranjez) si am mâncat mancare de spital, fapt ce n-as fi crezut vreodata ca voi face. O sa radeti, insa si acum imi aduc aminte de micul dejun de la Giulești, ceai, telemea si o felie de brânză topită. Mi se părea delicios, pentru ca, imediat dupa perfuzii as fi mancat  orice.
Asa m-am chinuit, exact cum a spus medicul, pana in saptamana 17. Cand începusem să mă simt bine, fiind  o persoana destul de activa m-am hotarat sa ma intorc la munca la program de 4h, insa asta nu s-a intamplat pentru mult timp, pentru ca drumul  pana la munca ma obosesea groaznic si apăruseră si dureri de burta si spate care erau din ce in ce mai dese, asa ca medicul mi-a propus sa stau linistita si sa intru in concediu de risc. Fiind a doua sarcina dupa o operație de cezariana, riscul de a naste mai devreme era mult mai mare.
Eram in saptamana 35 de sarcina, eram activa, Noah avea nevoie sa se joace, sa-l iau in brate si oricat de intelegator ar fi fost el, nu puteam sa ii iau acest lucru. Am rămas singuri acasa,  sotul fiind plecat la o nuntă la 300 km distanță de casa si pe 29 iulie de cum m-am trezit am simtit ca ceva nu era in neregulă, ma durea burta groaznic si speram sa nu fie nimic grav. Mi-am sunat sotul, i-am spus ca nu sunt chiar ok, el a plecat spre casă, imediat ce a ajuns ne-am urcat in masina si am plecat spre spital. Ceva imi spunea ca nu va fi ok si din acest motiv nu ma puteam opri din plans. Cu ochii inlacrimati, mi-am pupat baiatul si am urcat spre sala de nașteri (pentru monitorizare). Acolo o doamna cu chip de înger (nu o voi uita vreodata), m-a luat de mână și mi-a spus ca sunt o norocoasa ca am venit la spital si ca fetita mea vrea sa vina mai devreme pe aceasta lume (Zora mea avea tahicardie). In doar 15 min am intrat in sala de operație, mi-am sunat sotul din usa sălii, lui nu ii venea să creadă că voi naște, medicii de jos de la camera de garda spunându-i ca totul este ok.
Înainte de operație m-am rugat asa cum am facut si inainte de operația de cezariana cu băiețelul, la îngerul meu păzitor, fratele meu, care s-a grabit sa ajunga la Dumnezeu la doar 28 de ani: „Ajuta-ma, Dragos! Stiu ca esti cu mine, asa cum ai fost in tot acest timp”.
Pe durata intregii operații lacrimi mi-au curs pe obraz, ceva din mine imi spunea ca nu va fi bine…cand i-am auzit plansetul  chinuit m-am linistit.
Am ajuns in terapie intensivă, am asteptat vești insa n-au venit prea devreme. A ajuns sotul care fusese sa o vada, mi-a arătat poza si mi-am văzut minunea.
Dimineata am fost mutata  pe salon si la ora 9 trebuia sa mergem la alaptat. Deși eram proaspat  operata  abia asteptam momentul sa o tin in brate si sa o pun la san. M-am dus la sala de alaptat, am stat la rând nerabdatoare si cand am intrebat de Niacsu Zora si…a venit vestea: ” copilul dumneavoastra nu este aici, este în terapie intensiva”. Am murit  si am înviat in aceeasi secunda, picioarele mi s-au tăiat si disperarea s-a instalat. Am mers in terapie intensivă si am văzut-o, era intubata, cu diagnostic de detresa  respiratorie. Nu pot sa exprim in cuvinte ceea ce am simtit. Am vorbit cu medicii insa toate explicațiile lor si încercările lor de a ma linistit erau in zadar, stiam doar ca viata ei atârnă de un fir de ata. Toata bucuria unui copil venit pe lume s-a transformat acum in lacrimi, durere si speranta.
Au urmat 7 zile de terapie intensivă ( ma ia fiorul si acum cand ma gandesc la acea usa dintre saloane si terapie), o puteam vedea o singură dată pe zi, la 12:30. Mergeam impreuna cu sotul, apoi coboram in fata spitalului sa-mi vad celelalt pui care suferea ca mami lui ramane in spital si nu înțelegea de ce. I-am explicat că surioara lui este bolnavioara, insa pe fata lui se citeau tristețea și dorul de mami.
Ma îmbărbătam zilnic si ma rugam la Dumnezeu. Nu mai spun ca durerea operației de cezariana, n-am simtit-o. Acum, conta doar Zora.
La fiecare  3 ore, cand celelalte mamici din salon plecau la alaptat, eu bagam pompa, ca atunci cand imi voi pune pitica la san, canalele sa mi fie desfundate. Stiam ca e mica si ca va depune efort si din acest motiv, speram sa ii fac munca mai usoara. Plangeam si ma mulgeam, tot colostru ajungea în final la chiuvetă insa speram ca va veni momentul cand ea va sta la san. Aveam mamici in salon care uneori nu se duceau la alaptat, pe motiv că ba nu trage copilul, ba doarme, muream de frustrare ca altele aveau sansa aceasta si efectiv preferau să nu o faca, în timp ce eu nu puteam sa-mi tin nici macar copilul in brate.
A venit ziua cand am primit vestea cea mare: a fost mutata in post-terapie si din primul moment i. care am pus-o la san, a tras si in doar o zi, mica mea eroina, a renunțat la biberon. Ma astepta la fiecare 3 ore. După 16 zile de spitalizare am fost externate, am ajuns acasa la Noah, iar reacția lui a fost exact asa cum ma asteptam, el fiind un copil intelegator, iubitor: i-am pus-o on brate si ochii unui copil de doar 3 ani atunci, au lacrimat  de emoție.
Acum regret ca am fost suparata atunci cand am aflat ca sunt însărcinată pentru a doua oară, ma uit la ei si mi se umple inima de bucurie si implinire si chiar dacă am trecut prin aceasta experienta  stiu ca Dumnezeu mi-a dat inca o lecție, in care mi-a arătat cat de puternica sunt de fapt si ca viata, in sine, e un continuu sacrificiu.
Pentru mame, nu exista nu pot.”

Foto: Pinterest.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s