„Nu am scris nicăieri pana acum, până când tu mi-ai cerut asta.
Încep prin a-ti spune ca titulatura de „mama eroina” nu mi se cuvine; consider ca astfel trebuie sa se numească mămicile care își cresc singure, fără soț, copiii sau poate altele care din varii motive sunt greu încercate de greutățile vieții.
Voi începe prin a mă face cumva înțeleasă de ce am ales sa fac mai mulți copii (bineînțeles ca decizia nu am luat-o de una singura ci împreuna cu soțul meu).
Prima si prima sarcina, care din păcate s-a oprit din evoluție la o perioada nu prea avansata a sarcinii, dar destul de mult din punctul meu de vedere, având in vedere ca am ascultat de suficient de multe ori inimioara bătând la vizitele regulate la medicul ce îmi supraveghea sarcina. Vestea negativa a căzut ca un trăsnet asupra noastră dar si a părinților noștri. Apoi, compasiunea medicului meu, pentru o alta părere, indiferenta unei doamne doctor, zeci de investigații pentru a nu mai trece prin așa ceva încă odată, privirile cunoscuților, compătimirea altora, apoi veselia altora la care încă nu ajunsese vestea proasta. Pentru mine, a fost crunt! Ceea ce este cert, este că nu voi uita existenta primului suflețel…
Ca sa nu insist mult pe prima experiență, a venit a doua, cu mici probleme, cu teama noastră de a nu face ceva greșit si sa nu mai trăim experiența neplăcută si care nu va dispărea din mintea noastră niciodată. Sarcina a fost dusa pana la capăt, când am făcut prima data cunoștință cu rodul dragostei noastre, care credeam ca ne completează perfect. Aveam doar 24 de ani, tânăra! Da, depresia post-partum a existat si cumva am reușit sa mă adun si sa fiu mama perfecta pentru ea! Perfecta cred ca este puțin cam puțin spus, pentru ca eu am fost leoaica! Nimeni nu știa sa o tina in brațe, nimeni nu o iubea ca mine, nimeni nu făcea nimic bine!
Nu am așteptat sa treacă prea mult timp si la 2 ani si 2 luni ale fetiței, eram însărcinată cu băiețelul nostru. La a doua sarcina, cam aceeași poveste, doar ca eminenta de avort era mult mai precoce decât la prima (la prima nici nu prea am realizat inițial ca abdomenul întărit, păcănitul urechilor, starea de nervozitate, senzația de lipsa de oxigen ar fi fost o problema) cu ajutorul lui Dumnezeu l-am adus si pe el pe lume, deși am avut parte de o anestezie nu tocmai buna, in sensul ca am simțit tot pe masa de operație, gândurile erau cele mai negre, ca nu voi reuși sa mai vad pe nimeni. L-am auzit plângând si apoi m-au adormit de tot. Senzația, când l-am avut in brațe, a fost de fericire, deși pe tot parcursul  sarcinii am trăit cu impresia ca nu voi ști sa fiu mama de băiat.
Intre timp, a apărut  gelozia celei mari, care era doar o mica fetița de nici trei ani. A trebuit sa învăț sa mă organizez, sa mă împart la doi, sa îmi distribui timpul si pentru treburile casnice si tot ce mai aveam de făcut!
Când sunt doi, nu este mai ușor dar nici mai greu. Când sunt doi, greutățile vin la dublu atât pe plan financiar cat si pe cel de sănătate, dar bucuria si fericirea pe care ti-o oferă este pe măsură!
La băiețel aveam 27 de ani. Mă credeam „coapta”. Nici vorba! Mai aveam nevoie grav de niște upgrade-uri.
Depistam intre timp ceva probleme la cea mare  care m-au obligat sa întrerup serviciul pentru o perioada, timp in care am gândit ca se vor rezolva problemele. Avea nevoie de mult exercițiu fizic, soare, mare, natura si încă are!
Pentru ca dificultăți in familie au tot fost si am văzut cum viața este rapid trecătoare, ca lucrurile materiale sunt într-adevăr folositoare, dar cea mai mare bucurie ne-o aduc copiii, la 32 de ani o aduc pe lume pe cea mai mica fetiță.
In timpul sarcinii am fost depistata cu trombofilie, am avut o fisura la rotula când sarcina era aproape de termen; acum depresia si-a făcut simțită prezenta si in timpul sarcinii, nu mai reușeam sa fac nimic prin casa, copiii erau copii, eu voiam liniște, poate sa dorm si eu puțin, aveam dureri lombare grozave, ca nu mă puteam ridica de pe canapea daca nu îmi întindea cineva mâna, purtarea ortozei a fost așa un „must have” care a venit la pachet cu o serie de injecții in burtică. Nașterea a fost in comparație cu cea anterioara, un vis frumos, deși pe prima nu o poate întrece. Acolo eram copilul si  viitoare mama, când tot ce zboară se mănâncă, fără sa conștientizez exact ca o operație are într-adevăr riscuri.
Depresie a fost, după cum spuneam si in timpul sarcinii, deși avem copii cuminți si grijulii care se trezeau devreme, fără sa facă gălăgie si care îmi pregăteau micul dejun, dar si imediat după, la aproape un an, viața de familie nu se mai rezuma doar la membrii familiei noastre de cinci, o veste dureros de grea a ajuns in noaptea de 21 spre 22 decembrie, când tatăl meu se lupta pentru viată in urma unui infarct inferior de ventricul drept, când mersul la secția de ATI era ca mersul la examen, plin de emoții, când nu ști exact ce ti se pregătește, când nu te poți bucura ca pe vremuri de sărbători, când nu poți sa te bucuri si de aniversarea celei mici, când se îmbolnăvesc si ei, da, toți trei, prima a fost cea mică, internandu-ma in ziua aniversarii fetei celei mari.
Când te vezi neputincioasă, când vezi ca nu au cum sa ii administreze tratamentul, ca venele ei erau atât de fragile ca la rându-i a ajuns pe secția de ATI a copiilor, când la ora de vizita pe secția tatei, eu eram cu cea mica pe secția la care nu doresc nimănui sa ajungă, când nu ști cum sa faci sa te rogi, ca Dumnezeu sa aibă grija de amândoi, ca amândoi  sunt parte din inima ta, ca nu ști ce se întâmpla câteva etaje mai jos, ca ceilalți membri ai familiei nu iți răspund la mesaje, ca vestea pe care nu o dorește nimeni, o primești de la jumătatea ta, care nu vorbește si înțelegi doar din priviri evenimentul… Da, așa am sărbătorit in final de 2019/ început de 2020 aniversarea fetelor, care in ciuda haosului care ne învăluia pe toți membrii adulți, am reușit sa ne strângem in jurul mesei si sa ne prefacem ca nu s-a întâmplat nimic. A treia zi, după prânz, reușim sa ajungem la o clinica privata in formula de cinci, pentru cei mari, care aveau simptomele celei mici, doar că tratamentul pe care l-au primit acolo nu a fost suficient si a trebuit sa continuam in aceeași formula, la spital.
Concluzia este ca atunci când ai copii, greutățile vin într-un fel sau altul, dar găsești putere sa treci peste ele, zâmbetul lor este vindecător. Tot răul se risipește când te strâng in brațe, când iți spun ca te iubesc…”

Foto: Pinterest.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s