„M-am casatorit devreme in acceptiunea unora, la 23 de ani, si toata lumea se gandea ca facem asta pentru ca eram insarcinata. Nici nu ne gandeam la momentul respectiv la asta si sincer nici atunci cand am hotarat sa devenim parinti nu eram convinsi ca e momentul. 
Eram presati de multa lume, trecusera trei ani, iar pentru neamuri era deja prea mult, sotului i se spunea ca ar fi impotent si practic ne impingeau parca sa mergem spre investigatii. (ca sa vedeti ce griji au unii).
Si uite asa apare ingerasul in viata noastra. Totodata si greutatile, in frunte cu depresia postnatala care usor, usor a degenerat in alta boala mai grava. Starea mea afecta clar si copilul, spuneam peste tot ca ea nu doarme si singurul raspuns era ca ar trebui sa o intarc, ca laptele nu e bun. Copilul dependent de altfel de mine, desi incepusem diversificarea(avea 3 mese), cauta in continuare sanul. Cel mai grav era noaptea deoarece sugea incontinuu.
Eu bineinteles nu ma odihneam, aveam dureri din ce in ce mai mari la nivelul spatelui si mainilor si astfel am inceput investigatiile care s-au intins pe o perioada de 6 luni. Pana cand intr-o zi soc: limfom hodgkin, un tip de cancer la nivelul limfei, clar trebuie inceput tratament cu chimio si clar intarcarea brusca din ziua respectiva.
Durerea era mare, curajul parca era o farama si totusi trebuia sa lupt, familia distrusa, abia se adunau si ei si incearcau sa nu imi planga in fata: mama devine pe loc o eroina pentru ca acum trebuie sa creasca si nepoata ca pe propiul copil, tata face semipareza la 3 degete din cauza socului, sotul cade din picioare, mintind ca de fapt a alunecat. Cu toti ne puneam speranta in tratament si in medici pana cand intr-o zi, medicul ne anunta ca nu mai exista tratament pe piata si ca daca nu il gasesc sa il cumpar nu mai am ce cauta in spital, lupta incheiandu-se astfel(substituient nu exista). A fost ca si cum m-ar fi trimis acasa sa mor linistita pentru ca nu mai exista alta solutie. Eram in ziua de dinainte sedintei de chimio si nu aveam acea pastila. Eram disperata si parca atunci Dumnezeu l-a luminat pe sotul meu care a indraznit sa mai sune inca o data medicul si sa ne ajute in vreun fel oricare ar fi fost “pretul” . Si astfel intru-un sistem deficitar, s-a gasit si rezolvarea pentru mine (eu fiind un caz fericit). Rezolvare despre care nu as vrea sa detaliez, pentru ca desi au trecut 2 ani, nu s-a schimbat nimic, statul nu gaseste solutii pentru sistemul de sanatate si sunt multi care lupta pentru viata lor.
Au fost momente groaznice cand nu ma puteam ridica din pat, cand ramaneam paralizata la propriu si singura care imi dadea putere era puiul meu care venea langa mine si ma privea patrunzator parca spunandu-mi ”Mami esti frumoasa si fara par”.
Era singura care ma privea fara urma de mila, fara ezitare. A fost nevoie sa continui tratamentul si in alta tara, unde, a trebuit sa stau departe de ea mai bine de o luna, traiam cu teama reintalnirii, teama ca nu o sa ma mai vrea.
Avea 1a6l cand m-a asteptat la aeroport, cu ochii mari spre poarta de la sosiri ca un om matur si fara sa ma respinga. Au trecut 2 ani de atunci si sunt bine.
Sunt convinsa ca ea a fost ingerul trimis pentru mine pe pamant. Ea este legatura mea directa cu divinitatea.”

Foto: Pinterest.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s