Deși am spus că voi începe prezentarea poveștilor de viață trăite de super-mamici abia dupa anul nou, degetele ma gâdilă tare-tare. La propunerea mea, am primit raspunsuri, deja, din partea mămicilor, super povești, diferite, inedite, emoționante. Relatările lor, reale, vor sta sub anonimat, personajele principale, povestitoarele purtând un prenume „oarecare”. Vă mulțumesc că sunteți deschise în a împărtăși momentele voastre, mai bune și mai puțin bune, ca v-ați întors în timp și ați răscolit clipele intens trăite atunci. Fie ca poveștile voastre să lumineze multe alte suflete în această perioadă în care socializarea ne cam lipsește. MA INCLIN! Lectură plăcută!

„Cred ca aveam vreo 18 ani când îmi făcusem planul pentru ce urma sa fie viata mea. În planul meu, îmi terminam școală, urmam primi pasi în a-mi construi o cariera, îl întâlneam pe el și pe la 26 de ani ne casatoream. În jur de 30, aveam primul copil urmând ca mai apoi sa ajungem la 5.
Fiind singura la părinți îmi doream o familie mare, dar eram sigura ca nu o sa îmi sacrific corpul și anii născând 5 copii și îmi doream sa adopt. Nu întru în detalii despre parcursul meu dar mi-am atins obiectivele pana la 30 de ani, de acolo… ceva nu a mai funcționat.
Începuse cu un control de rutina într-o perioada în care nu ne doream copii încă. Diagnosticul nu a fost atât de supărător pe moment dar în timp devenise sufocant – infertilitate. Era clar ca urma sa luptam cu toate armele sa ne împlinim și visul asta, asa am făcut mereu pentru ca îmi găsisem cel mai bun partener și împreună formam cea mai buna echipa.
Pe 20 iunie 2017, se năștea fetita noastră, prima noastră minune, prima noastră iubire… Dar noi nu știam. Noi așteptam rezultatul primului fiv și a venit 6 zile mai târziu: Negativ, primul eșec. După sute de injecții în burta, după sute de pastile, ovule, alarme, regim: Negativ. După mii de gânduri, vise, așteptări: Negativ. Ne-am plâns unul altuia, ne-am alinat suferință și am mers mai departe.
De data asta, am vrut sa facem totul ca la carte. Repausul trebuia sa existe, stresul nu. Jobul pe care îl aveam era solicitant și am renunțat. Am renunțat și la fumat și am luptat din nou cu tot ce aveam. De data asta, înzecit, mai multe speranțe pentru ca jucasem totul pe o singura carte.
8 martie 2018 era ziua în care urma sa avem rezultatul. Cu o seara înainte însă, visasem ca născusem doi băieți și asistentele ma presau sa le dau numele. Răspunsul meu din vis urma sa ma bântuie 6 luni – celelalte doua nu le știu dar știu sigur ca e MARIA. De ce Maria când eu aveam doi băieți, habar nu aveam, dar eram fericita crezând ca sunt însărcinată. Nu eram. Răspunsul a venit câteva ore mai târziu, din nou negativ. Ce a urmat nu îmi amintesc exact, am încercat sa șterg tot. Dar știu ca am plâns, am plâns mult, am plâns cât pentru toată viata.
Vă spuneam ca am cel mai bun partener… E puțin spus. Fără el nu treceam cu bine peste tot. Întâmplarea face ca și el își dorea sa adopte un copil, după ce îl va avea pe al lui. Diferența e ca el își dorea doar doi. Am ajuns prin negocieri la trei, maxim do, exact asa: trei maxim doi.
Era prin iunie când am decis sa facem o vizita la DGASPC, vizita care o săptămână mai târziu s-a repetat, depusesem deja dosarul de adopție. Nu ne mai așteptam la un răspuns pozitiv, dar de data asta aveam răbdare. Probabil ca rugăciunile noastre au avut efect întârziat sau cineva acolo sus le aranjase în alta ordine. De data asta răspunsul a venit după o zi de la primirea atestatului, asta da miracol. Sunt familii care așteaptă ani sa primească acel telefon, noi l-am primit după o zi. Am zburat pana la Direcție, nu îmi amintesc cum am ajuns acolo. Dar îmi amintesc certificatul de naștere a minunii, imi amintesc numele, îmi amintesc visul și am știut ca suntem predestinati. Alexa- Speranța Maria, aflasem celelalte doua nume și nu îmi venea sa cred. A urmat întâlnirea pe care o voi pastra în suflet toată viata. Doua mânuțe ridicate spre mine și doi ochi mari căprui, somnoroși și un zâmbet, doamne și ce zâmbet… A fost dragoste la prima vedere si pentru toată viata.
De ce am fost atât de norocoși? Pentru ca în formularul de adopție nu am avut așteptări nerealiste. Am bifat căsuța cu vârsta 0-5 ani și pentru fetita, atât. N-am vrut sa semene cu noi, n-am vrut sa știe 3 limbi și sa cânte la pian. Și am primit o fetita cu pielea ciocolatie căreia nu i se dădeau șanse pentru ca „prezintă caracteristici de etnie rroma”. Oh, Doamne! Cât mi-am dorit eu o piele ca a ei și cât de frumoasa e, dar ei nu au văzut asta, fusese deja refuzata de o familie. Am învățat sa nu judec, adopția nu este pentru toată lumea și mai mult de atât un copil de ciocolata. Nu toți pot sa treacă peste etnie cu tot ce presupune ea. Și am întâlnit astfel de oameni, peste tot. Îmi amintesc o privire nedumerita îndreptată când spre mine când spre sot și apoi o intrebare – e a voastră? Da doamna, e a noastră, a stat mai mult de 9 luni și s-a copt puțin mai mult, dar e perfecta! Sau discuții pe la spate – ori e făcută cu altul, ori e luata. Nu, nu e luata, e născută din inima. Reacționam mereu, dar nu o mai fac pentru ca nu mai aud, nu mai știu, nu mai vad altceva decât un copil delicios, de ciocolata.
Craciunul ne găsea împreună fericiți și în formula completa de: 4! Pentru ca Dumnezeu are un simt al umorului extraordinar, eram și însărcinată în 7 săptămâni și habar nu aveam. Eram atât de fericiți încât am mai creat un omuleț, un T-Rex, un iubaret, un încăpățânat, un leuț, un băiețel…
Nu știu ce am făcut sa merit sa fiu mama lor și nu știu ce sa fac sa fiu cea mai buna mama pentru ei. Fiecare zi e un privilegiu dar și o încercare. Doua energii care nu stau locului și nu au aceleași interese, același gusturi la mâncare, aceleași tabieturi sunt greu de stăpânit. „gemenii mei” sau cum ii numesc eu Vântul și Furtună îmi mănâncă și ultima urma de energie, dar sunt râsete. Și rad cum nu am ras în toată viata mea. De ei, de iubire, de fericire ca sunt ai mei.
Colicii ne-au prins în plin „terrible twos”, puseele în plin „ne învățăm la olita” dinții în timpul crizelor de gelozie. Au fost 18 luni de foc, dar de acum avem experienta, experienta în a nu ne lasă surprinși de nimic pentru ca ce funcționează la unul pentru celălalt e apa de ploaie. Dar când ii vezi cât de mult se iubesc când se îmbrățișează sau se alinta, asta când nu tipa și se imbrancesc, te topesc și uiți de nopți nedormite sau ca nu ai apucat sa faci un dus decent în mai mult de 3 minute.
Și cu toate astea, avem deschisa discuția despre al treilea, al doilea născut din inima. Asa respect și dorința iubitului meu, 3 maxim 2.”

Foto: Pinterest.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s