Ne ridica constant pe piedestal.
Ne imbratiseaza, doar cum luna-si strange la piept stelele, doar cum soarele alinta pamantul, la fel cum nevazatorii isi iubesc simturile, cum bunicii isi iubesc nepotii.
Imi atinge obrajii si imi zambeste suav, clipeste si ma face sa tresar.
Este a mea, striga inima din mine, priviti-o, este chiar divina!
I se incolaceste lui tati de brate cand vine acasa, il saluta, il pupa si il strange la piept.
Cata dragoste ii poarta mica ei inima? Cata emotie ii poate circula prin vene?
Nu suntem perfecti, asta am mai spus-o, dar ea ne vede doar calitatile, ea vede dincolo de aparente, vede mai departe decat ne putem vedea noi insine, ochii ei cern tot binele de restul, suntem frumosi, suntem ai ei.
Ne ofera maxim si se increde cu totul, un fel de Cleopatra purtata pe brate.
Cand ma priveste ma simt importanta si increzatoare in sine, cand sunt cu ea, totul din jur dispare.
Inspir si expir si iar sunt bulversata: suntem parinti.