Nu mai am timp. Ma trezesc la 06:50, ii pregatesc micul dejun, intre timp readuc putin la viata bucataria, o spal, o schimb, ne jucam putin, incep sa strang prin casa, o adorm. In pauza aceasta a somnului, ii termin de facut mancare, pentru ca de cele mai multe ori incep de dimineata, ma asez pe scaun sa-mi termin cafeaua, iar apoi se trezeste. Reluam totul, mancam, ne schimbam, iesim afara, ne jucam, vine tati, mancam, ii fac baie, ulterior intru si eu la dus, ne mai jucam putin si o adorm. Apoi ma asez pe canapea.
As vrea sa ma uit la un serial, doar ca este deja tarziu, ora 22, mi-e greu sa ma concentrez si sa fiu atenta la firul narativ. Nu reusesc, plus ca la 06:50 ma trezesc, a doua zi. Decid sa imi descretesc fruntea cu o emisiune lejera, care nu-mi mai solicita creierul, informatiile vin si pleaca. Noaptea are momente cand viseaza, iar somnul mi-e tulburat. Nu am pe nimeni la curatenie si nici pe ai mei parinti aproape sa ne ajute cu mancarea. Ahh….incepand cu ora 06, mai nou, Sheeva isi incearca norocul cu trezirea.
Am imbatranit probabil, iar timp nu mai am. Inainte, nu concepeam a iesi din casa fara fond de ten, parul bine definit si oja frumos stralucitoare.  Mi-e dor de machiaj, de bucle, de tocuri si costum, dar nici nu stiu daca, acum, m-as regasi in ele. Si simturile si gusturile imi sunt in concediu.
Si nu ca ma pierd in detalii, doar ca ea este totul, are nevoie de mine si nu vreau sa ajunga acea fetita care ii scria Mosului ca are nevoie de parinti.
Se scurg orele precum secundele, saptamanile precum zilele, iar anii  precum lunile.
Obosesc, e normal, dar culeg zambetul ei. Culeg dragostea, emotia. Ma imbarbateaza cu bratele ei mici, ma bine dispune cu surasul ei constant.
Am ajuns la varsta de 30 de ani si imi dau seama ca nu mai am timp de nimicuri, de plansete, de oameni palizi. Odata cu nasterea ei, oamenii s-au cernut printr-o sita fina, va mai povesteam eu de calitatea prietenilor. Nu am chef sa ii aud vaicarindu-se, ma obosesc, prioritatile noastre s-au schimbat, iar ceea ce este pentru noi acum grav, este o zi de febra.
Timpul meu e timpul nostru. Clipele sunt nepretuite.
Apreciez mamicile care sunt tot timpul aranjate, cu parfum fin, fusta conica, pantofi. Le apreciez sincer si le-as invidia daca mi-ar marturisi ca se ocupa 100% de al sau copil si vorbesc despre primii doi ani, apoi se schimba situatia, mama revine la job, iar bebe paseste in colectivitate.
Dar in continuare cred ca a venit la momentul potrivit, mai devreme nu eram atat  de „coapta”, iar mai tarziu, era prea tarziu.
Ma bucur cu ea de orice reusita, retraiesc pasii copilariei, o ghidez si ii dau sfaturile mele.
Are magie pe ale ei mici palme, iar atunci cand ma mangaie imi sterge ridurile si imi ofera fericirea.
Nu e timp pentru nemultumiri, nu e timp pentru energii negative, vreau sa reusesc in pretuirea tuturor clipelor, de aceea scriu,  cand voi simti ca ma voi prabusi, sa citesc aceste randuri si sa ma resuscitez. Ma voi reeduca constant, zilnic voi avea inca ceva de invatat. Perfectiunea nu exista, iar eu sunt departe de ea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s