Asa am cunoscut-o
Iti mai amintesti primele clipe dupa nastere? Primele momente si primele zile?
La mine au fost chiar acum ” 100 de ani”, in asa fel simt ca a zburat timpul.
M-am internat la ora 19 si am asteptat, am asteptat, am asteptat si tot asteptat. La ora 04, i-am spus doctorului ” vreau cezariana!”, iar la 08:45, o zaream! Mi-au lipit-o de obrazul meu, iar ochii mi s-au scufundat in lacrimi. Plansetul ei a disparut, iar pielea ei, atingerea, n-as putea sa le descriu.
Am ajuns in salon, iar in scurt timp a aparut tati cu o poza de-a ei, wowww: „Dar nu este deloc frumusica…”Mi-am promis ca voi spune adevarul, deoarece toate mamele isi lauda puii, ii vad cei mai cei, dar sa fim si putin obiectivi.
Mi-au adus-o intr-o ora, se schimbase mult! Mi-au spus sa o pun la san. Cum sa fac asta? Nu am avut explicatii, am pus-o cum am crezut eu ca este ok, dar a fost aproape de pieptul meu, ii simteam iar caldura, bataile inimii, respirația. Dupa 9 luni, dupa acele cateva ore departe, mi-am dat seama ca imi lipsise.
A2a zi, am fost transferata in salon, mi-au adus-o si de aici am realizat ca sunt mama si trebuie sa ma ocup de ea. Nu am bagat in seama durerile operatiei, entuziasmul de a o vedea, de a o putea atinge, erau coplesitoare. Micuta nu plangea, era cumintica, nici ochii nu-i deschidea, abia se misca. Cand i-am schimbat pampersul jur ca nu mai stiu, nu-mi mai amintesc nimic din toate cele intamplate acolo, nu stiu cum mi s-a infiltrat sentimentul de mama si toate „cunostintele” mele si de a ma descurca cu ea. In a4a noapte ne-am lovit de un planset continuu, de la 21 la 06, momentul in care ne-am simtit efectiv neputincioși si groaznici ca parinti(la fel a fost si prima noapte acasa, ne bucuram in schimb ca prima astfel de noapte a fost in spital, deoarece sigur am fi ajuns la spital).
Tin minte perfect: am ajuns acasa, am comandat de mancare si ne-am intins in sufragerie, luam pranzul in familie, in trei. Apoi i-am prezentat apartamentul si am asezat-o in patutul „urias”, iar noi am ramas sa ne holbam la ea.
Am fost egoisti si nu am acceptat ajutorul bunicilor nici macar in prima zi, am vrut sa o descoperim, sa ne acomodam, sa ne cream un ritual. Ne-am descurcat si nu regretam decizia.
Depresia, nu a existat, multumita Lui Dumnezeu, au fost doar cateva zile cu emotii spontane si nemarginite.

„Cele mai dulci sunete daruite muritorilor, Sunt Mama, Acasa si Paradis” William Goldsmith Brown