Asa am cunoscut-o
Iti mai amintesti primele clipe dupa nastere? Primele momente si primele zile?
La mine au fost chiar acum ” 100 de ani”, in asa fel simt ca a zburat timpul.
M-am internat la ora 19 si am asteptat, am asteptat, am asteptat si tot asteptat. La ora 04, i-am spus doctorului ” vreau cezariana!”, iar la 08:45, o zaream! Mi-au lipit-o de obrazul meu, iar ochii mi s-au scufundat in lacrimi. Plansetul ei a disparut, iar pielea ei, atingerea, n-as putea sa le descriu.
Am ajuns in salon, iar in scurt timp a aparut tati cu o poza de-a ei, wowww: „Dar nu este deloc frumusica…”Mi-am promis ca voi spune adevarul, deoarece toate mamele isi lauda puii, ii vad cei mai cei, dar sa fim si putin obiectivi.
Mi-au adus-o intr-o ora, se schimbase mult! Mi-au spus sa o pun la san. Cum sa fac asta? Nu am avut explicatii, am pus-o cum am crezut eu ca este ok, dar a fost aproape de pieptul meu, ii simteam iar caldura, bataile inimii, respirația. Dupa 9 luni, dupa acele cateva ore departe, mi-am dat seama ca imi lipsise.
A2a zi, am fost transferata in salon, mi-au adus-o si de aici am realizat ca sunt mama si trebuie sa ma ocup de ea. Nu am bagat in seama durerile operatiei, entuziasmul de a o vedea, de a o putea atinge, erau coplesitoare. Micuta nu plangea, era cumintica, nici ochii nu-i deschidea, abia se misca. Cand i-am schimbat pampersul jur ca nu mai stiu, nu-mi mai amintesc nimic din toate cele intamplate acolo, nu stiu cum mi s-a infiltrat sentimentul de mama si toate „cunostintele” mele si de a ma descurca cu ea. In a4a noapte ne-am lovit de un planset continuu, de la 21 la 06, momentul in care ne-am simtit efectiv neputincioși si groaznici ca parinti(la fel a fost si prima noapte acasa, ne bucuram in schimb ca prima astfel de noapte a fost in spital, deoarece sigur am fi ajuns la spital).
Tin minte perfect: am ajuns acasa, am comandat de mancare si ne-am intins in sufragerie, luam pranzul in familie, in trei. Apoi i-am prezentat apartamentul si am asezat-o in patutul „urias”, iar noi am ramas sa ne holbam la ea.
Am fost egoisti si nu am acceptat ajutorul bunicilor nici macar in prima zi, am vrut sa o descoperim, sa ne acomodam, sa ne cream un ritual. Ne-am descurcat si nu regretam decizia.
Depresia, nu a existat, multumita Lui Dumnezeu, au fost doar cateva zile cu emotii spontane si nemarginite.

„Cele mai dulci sunete daruite muritorilor, Sunt Mama, Acasa si Paradis” William Goldsmith Brown

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s